Jucăria “Radio Vânt”

Pentru fetiţă, băieţelul era partenerul ei de joacă, prietenul ei, una din minunile vieţii – aşa percepea ea lumea, în termeni de minuni…

Pentru băieţel, fetiţa era prietena lui şi jucăria preferată – aşa percepea el lumea, în termeni de jucării… Cu ea îi plăcea să se joace cel mai mult, căci era o jucărie vie, foarte năstruşnică şi foarte creativă, cu totul diferită de toate jucăriile lui de acasă.

Când băieţelul se supăra, de obicei din senin, fetiţa îl privea cu ochii mari şi trişti, întrebându-l:

- Nu te mai joci cu mine?…

Când băieţelul era de-adevăratelea supărat şi nu-i răspundea sau chiar pleca acasă, fetiţa alerga plângând la mama ei, strigând cu năduf şi multă durere:

- Nu mai vrea să se joace cu mineeee!!…

Când fetiţa se supăra, de obicei pentru că băieţelul o chinuia trăgând-o de codiţe, împingând-o sau râzând nemilos de ea, băieţelul făcea ochii mici şi se încrunta la ea bătând autoritar din picior:

- Nu mai vrei să fii jucăria mea?!

Când fetiţa era de-adevăratelea supărată şi nu-i răspundea sau chiar fugea plângând acasă, băieţelul alerga şi el plângând la mama lui, urlând cu ciudă cât îl ţineau plămânii:

- Nu mai vrea să fie jucăria meaaaaa!!!…

Din toate jocurile pe care le jucau cei doi împreună, jocul preferat al băieţelului era “Radio Vânt”. El ştia că fetiţa era o mică exploratoare, învăţând cu nesaţ câte-n lună şi în stele şi având mereu ceva fascinant de povestit. De aceea, când se întâlneau, îi plăcea să apese pe un buton imaginar, făcând-o să-i povestească despre noile ei achiziţii – tot felul de pietricele colorate, frunzuliţe cu forme interesante, beţişoare caraghioase, fiecare cu povestea lor. Căci era şi o talentată povestitoare fetiţa noastră şi îi plăcea să vadă semnificaţii şi istorioare în spatele tuturor lucrurilor care căpătau cu totul altă lumină când ea povestea despre ele. Ai fi zis ca are darul să aducă totul la viaţă.

Să nu credeţi că băieţelul asculta până la capăt ce spunea fetiţa, căci el nu era fascinat de poveste, ci de puterea pe care o simţea asupra ei când o făcea să vorbească. El nu era un explorator, nu-i plăcea să ştie nimic. Era mai degrabă un mic tiran obsedat să stăpânească pe alţii.

De aceea, foarte des comuta frecvenţele pe Radio Vânt, punând tot felul de întrebări fetiţei şi schimbând subiectul chiar înainte ca aceasta să termine de răspuns. Oricât de fascinante erau cuvintele ei, băieţelul nu avea răbdare să le asculte până la capăt. Reţinea doar în mare, ca să aibă cu ce se mândri mai departe la alţii şi apoi sărea din nou pe altă frecvenţă. După o astfel de întâlnire cu băieţelul, fetiţa se simţea stoarsă de vlagă şi năucă de cap, de-i trebuiau şi trei zile să-şi revină.

Când fetiţa mai crescu, îşi dădu seama că era ceva periculos de în neregulă între ea şi prietenul ei, băieţelul. Era clar că aveau o perspectivă total diferită asupra jocului, asupra vieţii. Aşa că, se retrase resemnată – ca din toate prieteniile ei cu copiii, care erau aidoma acesteia – refuzând să mai fie jucăria altora. Ea întotdeauna căutase parteneri de joacă în minunile pe care alţii le numeau “băieţei” şi “fetiţe”.

Singură în lumea ei, era foarte fericită, căci lumea ei era populată de fiinţe vizibile şi invizibile fără număr, care toate o iubeau şi se jucau cu ea cu aceeaşi iubire şi blândeţe cu care se juca şi ea cu ele.

În tot acest timp, băieţelul stătea toată ziua îmbufnat şi cu buza de jos răsfrântă. Pentru el, fetiţa fusese cea mai fascinantă jucărie, pentru că era o jucărie vie, plină de idei năzdrăvane şi care, când o trăgea de păr, suferea cu adevărat şi plângea de durere, nu ca păpuşile fără viaţă pe care i le aduceau părinţii acasă. Şi cel mai mult îi plăcuse că, de câte ori o stricase, în timp ce el râdea bucuros de suferinţa ei, jucăria-fetiţă se reparase singură şi fugise acasă, iar doua zi se jucase din nou cu ea, căci ea nu ţinea niciodată supărarea. Doar de la o vreme începuse să semene cu părinţii lui care îi interziceau să se mai joace brutal şi să mai strice.

Fetiţa se juca singură, râzând şi vorbind cu fiinţele-minuni ce o înconjurau – văzute, nevăzute – în timp ce băieţelul, când se uita cu ură, făcând-o în sinea lui urâtă şi proastă că nu mai vrea să se joace cu el, când îl apuca remuşcarea şi, ca să nu o îndepărteze, se făcea pe el însuşi urât şi prost, consolându-se şi victimizând că sigur de aceea refuză fetiţa să mai vină.

Şi aşa, timpul trecea, fetiţa crescând fericită. Şi aşa, timpul trecea, băieţelul visând la jucării vii care să-l distreze, să nu se mai plictisească aşa de tare. În taina inimii lui, spera ca fetiţa să se mute de pe strada lor şi să vină alţi băieţei şi fetiţe care să vrea să fie jucăriile lui sau, cel puţin, să nu mai facă atâta caz de necaz ca fetiţa…

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply