Exerciţiul Intimităţii

Nu vreau să văd în curte picior de om. M-am săturat de bocanci. Nici picioarele de animale nu-s deloc binevenite, mai ales când sunt însoţite de guri hămesite care îmi distrug pomişorii şi grădina.

Am crescut de mică fără dreptul la intimitate. Jurnalul, dulapurile, sertarele, camera, viaţa întreaga îmi erau permanent invadate, judecate, criticate. Nici în taină nu puteam gândi ce voiam.

Când m-am făcut mare, mi-am găsit refugiul afară. Paradoxal, intimitatea mea erau oamenii, activităţile publice, orice, numai să fie afară din casa. Fiind totul expus, acolo nu mă putea invada nimeni. Puteam trăi, în sfârşit, orice voiam, fără ochi iscoditori, fără critici necerute.

Mi-am făurit gradina visurilor mele şi am oferit-o tuturor. Dar oamenii nu intrau să admire trandafirii, să culeaga mere din livadă, să guste din legume sau să se odihnească pe iarbă. Ceea ce eu ofeream cu drag, ei vedeau ca prostie. În mine îmi simţeam inima largă, în ochii lor eram o fraieră. În loc să se bucure alături de mine, atitudinea lor a fost de profit.

Pe scurt, ceea ce pentru mine era o gradină, pentru alţii era un pământ pe care să calci cu bocancii, să iei tot ce poţi şi să laşi în urmă mizerii. Toate astea pentru că nu aveam gard – putea să intre oricine.

Cu grădina devastată, mi-am lins rănile, mi-am asumat greşelile şi am purces la lucru. Revoltă mare şi multă opoziţie! “Îşi face gard! Era terenul nostru! Viaţa ei era pământ de pradă. Noi cum ne mai băgăm?”

Mi-a luat mulţi ani să înţeleg, să pot să îmi creez intimitate. Acum mi-e bine. Altora nu – pentru că nu mai au acces la mine. Dar unde sunt, sunt bine, în sfârşit. Acum aleg eu cine să vină, când – şi sunt puţini! Aşa de rari, cum n-am crezut vreodată că voi dori să vină. Am încheiat cu profitorii, curioşii şi cu gură-cască. Când vrei în preajmă doar pe cei cinstiţi, deosebiţi, nu ai prea mulţi pe care să-i accepţi… devine uşor să ai viaţă personală.

Acum învăţ să aplic şi la gânduri. Să le pun cingătoare, să nu-mi mai fluture mintea de toate. Când mă întreb dacă ce gândesc acum vreau să fie în intimitatea mea, mă îngrozesc. Aproape nimic din ce gândesc, aşa, întâmplător, nu îmi doresc real în cămăruţa plăcută a inimii mele. Asemeni oamenilor din trecut, se plimbă gândurile prin mine cu bocanci bădărani şi plini de noroi.

Credem că suntem singuri, dar purtăm în noi atâtea gânduri pe care nu le-am alege, atâtea gânduri care nu-s ale noastre. Nu ne oprim o clipă să le cernem…

Eu, una, mi-am suflecat din nou mânecile, mi-am luat uneltele de lucru şi am purces să fac un gard. Poate cel mai important gard din toată viaţa mea – gardul intimităţii inimii mele. Nu ştiu cât va dura, măcar acum am criteriul: vreau să aleg eu cine vine şi cât stă la mine. Vreau să aleg eu care gând e delicat şi sensibil destul ca să poată rămâne. Am dreptul – mai mult, datoria! să-mi protejez intimitatea. Şi intimitatea acolo porneşte, în cămăruţa inimii mele.

Dreptul de a gândi, a asculta şi de a vorbi cu cine vreau, ce vreau şi cum vreau. Anume: în felul în care mă respect şi mă preţuiesc pe mine şi, implicit, pe cel ce tratează cu mine.

Intimitatea gândurilor şi intimitatea conversaţiei – fără ele, intimitatea fizică a curţii şi a casei mele înseamnă prea puţin.

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply